Lumea prin ochii lui Alice

Alice

Întotdeauna ai vrut să fii altfel!

Da, întotdeauna am fost altfel, am știut cumva că acest lucru este posibil. Sigur, am plătit grav pentru îndrăzneala mea, însă doar atunci când am purtat acest Adevăr cu jenă, frică, șchiopătând împărțită între lume și El …

Când m-am hotărât în sfârșit să fiu bravă, suficient cât să mi-L asum, să îl port la vedere și nu pe dedesubt, El m-a îmbrățișat atât de tare și dulce, de m-am topit în El încet, încet. Am slăbit lupta, am cedat frâiele, m-am predat …

Acum deschid ochii …văd altfel! Îl găsesc peste tot, ascuns adânc în orice suflet, în floare … pâine, vânt … privirea unui câine, în dor, în casă, în noapte, la fereastră, în mine, în tine, în umbre, în vitrine, pe străzi, în lume, oriunde El mă poartă și prin toate mi-se-arată …

Aici, în această lume perspectivă, sunt ALTFEL, dar totul este ALTFEL, și eu sunt la fel cu el. Aici sunt la fel, la fel cu altfel și în sfârșit mi-e bine!


Întotdeauna ai vrut să fii altfel! DA, altfel, la fel ca și acest Adevăr care este peste tot și niciunde, dar în toți și în toate …

Întotdeauna te-ai gândit doar la tine! DA, totdeauna m-am gândit doar la mine, dar în acest fel în care sunt la fel ca tine, la fel ca tot și toate …

De ce nu poți fi și tu ca toți ceilalți? Pentru ca sunt la fel ca toți ceilalți, atunci când ei vor putea vedea aceasta …


Trezirea este un proces conștient de recunoaștere a separării și individualizării în primă fază, și de întoarcere la unitate în final.

Ne dorim și avem nevoie să ne evidențiem, să ne individualizăm până când ajungem să ne vedem izolați complet, conștienți sau nu, de gustul din ce în ce mai amar al însingurării … iar când vom fi ajuns suficient de singuri și goi în „măreția” noastră, măcinați de suferință, de boală sufletească și trupească, mult prea obosiți să ne demonstrăm suficiența de sine, vom lăsa garda jos, vom topi în lacrimi zidurile de protecție din jurul nostru și vom începe lucrarea iubirii și unității!

Din iubire,

Alice❤️

Ce se întâmplă când femeile încep să spună nu?

 

 

 

grayscale photo of woman covering her mouth using her hands
Fotografie de rawpixel.com pe Pexels.com

Atunci când femeile spun NU vocii lăuntrice autoritare, care zice: „are dreptate, regresezi, trebuie să faci ceva, nu poți să nu faci nimic, nu poți lăsa lucrurile așa, se vor distruge … etc”, ele trăiesc simultan o serie de emoții complexe. Un fel de gol imens în interior, un fel de regret, de dezamăgire în a nu urma drumul cunoscut, bătătorit, către reușită, o teamă de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, de a le distruge imaginea pe care o au despre ele, dar în același timp o senzație de putere adusă de acest „nu”, de bucuria de a-și asculta vocea autentică, de a reduce la tăcere „tiranul” interior.

Îmi amintesc momentele când am simțit în interiorul meu să spun nu, să nu mai accept un job sau o relație care nu mă mai împlineau, în care nu mă mai vedeam pe mine ci doar cealaltă parte. Este ca și cum te dăruiești atât de mult încât te pierzi pe tine complet, iar întoarcerea sporadică din ce în ce mai puțin la tine te sperie, căci este momentul de adevăr, pe care nu vrei să-l vezi … momentul în care realizezi că tu de fapt nu mai exiști.

Ruperea atunci este și mai grea, căci a renunța pare echivalentul pierderii a tot, este ca o moarte a unei întregi și singure realități. Sentimentul de pierdere este profund, însă momentul aduce cu sine și o mare eliberare și bucurie, bucuria urmării propriei căi, a propriei chemări.

Este un moment puternic de alchimie interioară, iar atunci când o femeie încetează să mai facă este momentul să învețe să fie, iar acest lucru nu este un lux, ci o disciplină. Disciplina de a-și asculta vocea interioară, de a rezista agresiunii celorlalte voci din ea și din afara ei, care îi vor spune în continuare ce trebuie să facă, și apoi sacrificarea a tot ceea ce nu-i aduce în profunzime mulțumire, pierzând astfel beneficiile iluzorii, care însă, de multe ori, i-au fost singura hrană.

Continuă lectura „Ce se întâmplă când femeile încep să spună nu?”

Gustul liber al Vieții

suv traveling on road near flatiron building
Fotografie de Helena Lopes pe Pexels.com

Într-un anumit moment, vine timpul să vă depășiți condiția, starea și obișnuințele!

Trebuie să ajungeți să deveniți epuizați de atâta dependență de suferință generată de aceeași poveste obositoare pe care ați repetat-o ani de zile.

Trebuie să încetați să învinovățiți provocările celorlalți sau circumstanțele de viață. Provocările voastre există pentru a vă ajuta să creșteți, nu pentru a vă menține jos. Sunteți doar o victimă a propriilor voastre limitări mentale.

Odată ce recunoașteți provocările, este bine să procesați emoțional furia, tristețea și teama.

Vine un moment, în care, persistând în mila de sine și îndreptându-vă degetul doar spre exterior, vă veți accentua durerea  prin neglijarea responsabilității proprii.

Oamenii spun „aveți încredere în sentimentele voastre” și „mergeți cu fluxul”, dar acest lucru nu este întotdeauna un sfat bun. I-ați spune unui persoane dependente de alcool să „aibă încredere în sentimentele lui” atunci când are impulsul să bea și să-și bată soția? Desigur că nu. Trebuie să acceptații că sunteți dependenți de minciuna, imaginându-vă că puteți vedea clar realitatea și că aveți încredere în propria dumneavoastră gândire 100%.

În funcție de cât de repede doriți să vă transformați viața, este posibil să vă supuneți unui training de maturitate spirituală . Uneori dragostea de sine este o lovitură rapidă, ce te împinge înainte. Este posibil să aveți nevoie să postați motto-uri pe pereții dumneavoastră. Este posibil să fie necesar să setați alarma la 7 am în fiecare zi, cu un program de priorități pe care trebuie să-l realizați. Este posibil să trebuiască să recrutați ajutorul unui prieten sau a unui life coach. Este posibil să trebuiască să vă vindeți toate lucrurile și să vă schimbați viața în întregime pentru că aveți prea multe elemente de distragere a atenției în jurul dumneavoastră.

Să nu vă fie teamă să vă „reaprindeți” viața. Alegeți să trăiți intens și să faceți câteva „greșeli” decât să vă trăiți viața într-un ritm lent, în strălucirea jalnică a apatiei și regretului.

Mulțumesc!

Pentru mai multe informații rămâi conectat/ă la blog, poți accesa pagina de Facebook Universe of Alice sau îmi poți scrie la: alinacorneliamihail@gmail.com.

By Alice❤️

Inspirație Humberto Braga

Femeia și Luna, o relație sacră și unică

full-moon-woman-in-white-e1473784318275

Luna este lumina primordială a cerului pe timpul nopții, lumină ce strălucește peste întinderi în nopțile cu lună plină și se retrage din nou la misterul întunericului complet la luna nouă. Această enigmă veche a apariției, creșterii și dispariției constante, este un simbol vizibil al vieții, al morții și apoi al renașterii odată cu apariția lunii noi. Popoarele vechi au măsurat timpul după ciclul obișnuit al lunii, mai degrabă decât după ciclul soarelui. Chiar și solstițiile și echinocțiile au fost sărbătorite inițial după cea mai apropiată lună plină sau nouă.

Pentru aceia dintre noi care locuiesc în orașe mari, este greu să ne imaginăm că luna a fost odată sursa principală de lumină după apusul soarelui. Înainte de energie electrică și alte miracole moderne, oamenii din timpurile străvechi au urmat aceste indicii ale luminării, pregătindu-și recoltele sub lumina sa completă și îmbrățișând perioada de germinație, în timp ce se mișca prin faze de scădere.

Atunci, menstruația nu a fost privită ca un neplăcut, ci o emblemă a tinereții și a fertilității. Când s-a descoperit că ciclurile femeilor le reflectau pe cele ale Lunii, ele au fost venerate pentru această legătură divină. Au fost reprezentate ca zeițe ale Lunii și s-au închinat lor ca mame divine, protectori și văzători. Egiptenii și taoiștii au crezut că sângele menstrual ar putea crește puterea spirituală și au ritualizat acest lucru prin consumul său cu vin roșu. Grecii antici foloseau sângele menstrual pentru a fertiliza culturile și pentru a simboliza creșterea în timpul festivalurilor de primăvară. Femeile au fost considerate mai intuitive în timpul menstruației și au fost căutate pentru înțelepciune și îndrumare.

Toate acestea se întâmplau înainte ca patriarhatul să considere luna un simbol al fricii și să învețe femeile să se rușineze de ciclurile lor lunare. Cei de la putere au recunoscut că, pentru a subordona femeile noii ordini, trebuie, mai întâi să le întrerupă legătura cu sursa. Ei au promovat credința că femeile erau necurate și le-au alienat de societate. Femeilor nu li s-a permis să facă sex, să pregătească mâncare sau chiar să intre în biserici în timp ce sângerau.

Cuvintele precum „isterie” și „slăbiciune” reflectă această schimbare de gândire. Cel dintâi provine din latinul hystericus, adică „a uterului”. Această nebunie specifică femeii a fost considerată a fi provocată de o disfuncție a uterului și este motivul pentru care încă ne referim la eliminarea organelor reproductive ale femeilor ca la histerectomie. Menstruația a fost definită ca un episod lunar de nebunie, adus de fazele lunii. Acestea sunt doar două exemple care demonstrează modul în care femeile au fost învățate sistematic să devalorizeze propria lor intuiție, amintiți-vă de câte ori nu te-ai auzit spunând: „Nu sunt sigură dacă mă simt într-adevăr așa sau dacă e doar pentru că sunt în aceea perioadă a lunii”.

Când încercăm să vindecăm această deconectare, realizăm o mai mare sincronizare cu trupurile noastre și devine evident că ciclurile menstruale ale femeilor nu reflectă doar pe cele ale lunii, ci ale zilei, anotimpurilor și ale vieții însăși.

Continuă lectura „Femeia și Luna, o relație sacră și unică”

Vindecarea traumei

shutterstock_6

Știai că de fiecare dată când vorbești despre o rană sau o traumă nevindecată, o reactivezi în corpurile tale emoționale, spirituale și fizice? Pe măsură ce vorbești sau chiar te gândești la o problemă veche, o trăiești ca în cazul în care se întâmplă chiar acum. Din moment ce mintea ta subconștientă nu cunoaște diferența dintre experiența actuală și memoria trecută, pentru toate intențiile și scopurile, trauma sau experiența negativă se întâmplă acum.

Când reactivezi amintiri dureroase vechi, gândurile, cuvintele și emoțiile tale. creează o energie karmică negativă pe care o proiectezi în mod necunoscut în viitorul tău. Această energie karmică se manifestă în experiențe mai dureroase, similare cu problema inițială. Cu alte cuvinte, atunci când problemele apar fără a fi rezolvate, se dezvoltă o buclă sau un model karmic.

De fiecare dată când acest model karmic se manifestă în situații de viață reală, re-experimentezi rana inițială și rănile actuale simultan. Când se întâmplă acest lucru, este o șansă puternică de a vindeca rana trecută prin vindecarea celei actuale.

Din nefericire, atunci când o problemă este reactivată, în loc să o folosim ca o oportunitate de vindecare, mulți dintre noi răspund prin fuga sau inhibarea rănilor folosind alimente, tutun, alcool, internet, Facebook, TV și o lungă listă de alte distrageri.

Problemele netratate sunt stocate în organism până când le eliberăm. Organismul este ca un depozit pentru rănile emoționale, dar are nevoie de curățare, mai ales dacă problemele sunt acumulate pentru perioade lungi de timp. Stocarea rănilor în organism în cele din urmă slăbește corpul și generează boala, provocând în final depresie, oboseală, stres și creșterea în greutate. Vestea bună este că organismul este gata să elibereze aceste traume, în momentul în care ești pregătit/ă.

Atunci când o problemă nerezolvată este reactivată, nu o mai reprima – găsește-ți timp pentru a te vindeca în cele din urmă. Aceasta înseamnă crearea unui spațiu intenționat pentru a putea să-ți simți emoțiile și pentru a permite ca problema să fie procesată până la vindecare. Odată ce îți permiți să  simțiți pe deplin aceste emoții pentru prima dată, fără rezistență, vei descoperi în mod natural ce cale de vindecare este potrivită pentru tine.

Rănile sunt menite să fie vindecate! Nu-ți petrece viața purtând (cărând) problemele și suferințele din trecut. Deschide-te înspre tine și permite vindecării să se întâmple!

Mulțumesc!

Pentru mai multe informații rămâi conectat/ă la blog, poți accesa pagina de Facebook Universe of Alice sau îmi poți scrie la: alinacorneliamihail@gmail.com

Din iubire,

Alice❤️

Ajungi să fii ceea ce ți-e frică să pierzi!

depresyon

Mi-a fost frică să vă pierd, pe rând sau pe toți odată.

Mi-a fost frică că nu voi mai avea cu cine să mă joc, să mă împărtășesc, să fac schimb de stări și lucruri, pentru că da, mă gândeam că nicicând singură nu voi putea ajunge să le cunosc și împărtășesc pe toate, iar voi pentru mine însemnați cumva, șansa la diversitate, șansa la împărtășirea aceea sacră a sufletelor și a darurilor lor.

Mi-a fost o frică cumplită că fără oameni, viața este imposibilă, că mai devreme sau mai târziu sensul ei moare și ca fără sens sufletul cade iremediabil în întuneric. Că, singur ești mic, nesigur, insuficient. Că lumea te crește și te scade după cât ești al lumii și de partea ei.

Așa am început să fiu mai puțin eu și mai mult voi … deloc eu, ci voi. Am renunțat la luxul de a fi cine sunt și am excelat în a fi și eu cu lumea …

Când și cum a început frica să mă convingă de toate acestea este o altă poveste, ce este valoros cu adevărat în acest prezent este că mă trezesc … că astăzi accept să vă pierd pe toți, pe rând sau pe toți odată, că sunt dornică și hotărâtă să redescopăr cu orice preț ce am pierdut în tot acest deal cu frica: pe mine.

Când vezi lumea exterioară ca pe ceva real, ești pierdut!

Să fie acesta momentul de zero, când las vălul lumii să cadă, când pentru o clipă lumea își pierde puterea în a te sprijini, lăuda, admira, hrăni arbitrar și condiționat, condiționa și subjuga subtil. Mă întorc la singurul Adevăr: Sunt!

Am legat iubirea de lume și lumea m-a învățat că iubirea nu este un atribut al său ci o forță dincolo de ea!

Vă aștept să explorăm și mai adânc tainele ei pe 11 Noiembrie 2018 ora 11:00. Detalii privind evenimentul aici: https://www.facebook.com/events/325336078304943/

 

Din iubire Alice❤️

 

 

Cu un sărut mai aproape de moarte

man sitting on dock
Fotografie de Martin Pu00e9chy pe Pexels.com

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Și asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existența timpului. Fiecare tic-tac era pentru mine ca o bătaie în porțile morții. Când mă culcam în pat și în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roților unui tren care ma duce spre moarte.

Era atât de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristețe doborâtoare, într-o tristețe din care nu credeam că voi ieși vreodată. Era îngrozitor să știu că eu nu voi mai putea întoarce timpul vieții nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfâșiam să simt cum dispare în neființă pentru totdeauna și irecuperabil sunetul acela monoton și trist.

Acest sentiment îl trăiam mai ales seara, la culcare. Dar adevărata tristețe și singurătate mă copleșeau în casele străine, chiar și la bunica, unde mă adormea un ceas mare sovietic. Atunci mă gândeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie oricum, chiar și atunci când eu nu le aud.

Orice aș fi făcut și oriunde m-aș fi dus, timpul trecea.

Sigurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cât mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupație din viața mea, dar n-a fost fără rost.

Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunzele care cad sau doar se mișcă, în orice schimbare, în orice cuvânt sau gest care erau înghițite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămâneam nemișcat și neputincios în fața trecutului care mă înghițea încetul cu încetul.

Trecerea timpului se poate masura cu orice. O măsuram cu hainele din care creșteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu oprește trecerea timpului. Și cei îndrăgostiți pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrățișare, cu un sărut mai aproape de moarte.

Suntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiași gând în timpul liturghiei, când preoții și diaconii își dau sărutul iertării și al dragostei înainte de a se împărtăși. Atunci ei se cuprind și, sărutându-se pe umăr zic: „Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: ” Este și va fi”.

Ce minunat! Atunci sunt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar și mai aproape de Viață. Pentru un singur lucru mă rog atunci: ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viață și nu de moarte.

Fragment din cartea Între Freud și Hristos a minunatului părinte Savatie Baștovoi

Mulțumiri!

Cu dragoste,

Alice ❤

 

Exiști? Contezi!

group-of-friends-1

Există mult prea multă presiune asupra tinerilor, care trebuie să facă ce-i mai bine și să fie cei mai buni în școală, acasă, online, în activități post-școlare și în societate … aproape peste tot și în orice. Și cu toate lucrurile pe care le fac pentru a încerca să fie bine, se pare că acestea se întorc împotriva lor. Stresul, pare să devină factorul ce controlează aproape totul.

Viața simplă, relațiile naturale bazate pe bucuria de a te întâlni și descoperi cu uimire pe tine și ceilalți au cedat rând pe rând în fața construcțiilor măști de succes. Nu este locul și nici timpul, nu este nici curajul și nici interesul pentru cine sunt în esență căci totul este despre ce am …

Simpla noastră existență este invizibilă, trebuie să mă zbat să arăt lumii cât sunt de … cât de multe am sau am făcut, existența în sine nu mă poate defini, mesajul meu simplu, clar, scos din adâncurile ființei nu poate răzbate această brutală recunoaștere doar a materialului.

adult beautiful blue eyes book
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Într-o astfel de lume noi alegem să fim!

Întâlnesc zilnic tineri care mă impresionează prin puritatea sufletului lor încă necorupt. Tineri ce simt pe cei de lângă ei cu mai multă empatie și generozitate decât adulții, din ce în ce mai adormiți și adânciți în gaura neagră sistemică.

Și pentru că au simțit deja adânc în ei durerea de a fi nevăzuți, neauziți, neînțeleși s-au transformat natural în luptători, vindecători sau în vorbitori înțelepți.

Poate te găsești pe tine printre aceste rânduri, poate pe cineva cunoscut, poate că pur și simplu aceste rânduri ți-au atras atenția. Dacă da, te invit cu drag să pătrunzi mai profund esența acestei realități într-un cadru dedicat.

Timpuri bune pentru noi începuturi!
Un workshop dedicat tinerilor în căutare de sens și inspirație!

Hai cu noi la Fundata-Brașov între 5-7 Octombrie să descoperi oameni magici și locuri de poveste, hai să te afli pe tine altfel decât te-ai știut vreodată!
Vino să afli cine ești și cine sunt ceilalți cu adevărat, ce nu știi încă despre tine și lumea din jurul tău, ce vise stau ascunse adânc în tine și ce te oprește încă să urli tare „sunt fericiiiit” ?!

Alege libertatea de a fi 

https://www.facebook.com/events/312746812612494/

man sitting on dock
Fotografie de Martin Pu00e9chy pe Pexels.com

Cu dragoste, mulțumesc,

Alice ❤️

alinacorneliamihail@gmail.com
By World of Wisdom & Spiritual Adventure

Locuri unde timpul stă în loc și doar Spiritul creează

tipova veche

Călătoria, inițiere în tainele sufletului (3)

Frumoasă și înălțătoare este călătoria sufletului!

În a treia zi a călătoriei mele în Republica Moldova, mi s-a deschis una dintre cele mai înălțătoare cărări: plaiurile satului Horodiște – Rezina, la 85 de km de Chișinău.

În acest loc, parcă rupt de lume, este multă liniște și viață plină de firesc, sacrul te pătrunde ușor, ușor, iar Adevărul începe să-ți șoptească răspunsurile unor căutări adânci ale sufletului.

Ghidată de o ființă cu totul specială, pe care abia o cunoșteam (localnică) am ajuns pas cu pas în inima spirituală a acestui loc.

În inima unui deal împădurit, acoperită de verdele viu al naturii, ne-a întâmpinat semeață și de o frumusețe răpitoare Mănăstirea Saharna. De când pătrunzi pe porțile sale, ceva se zguduie înlăuntrul tău, inima ți se înmoaie și fără să realizezi cum și de ce ochii ți se umplu de lacrimi. Tatiana îmi șoptește ca locul este dăruit cu două icoane făcătoare de minuni. Nu este nevoie să încerci să afli care sunt acelea, tot locul este o bucurie continuă a sufletului, în timp ce inima continuă să ți se deschidă, până când rugăciunea ta devine puternică, clară, profundă, iar plânsul hohotit se transformă într-o pace ce nu o poți descrie …

Te simți purtat de ceva ce este dincolo de tine, un ghid nevăzut ce te ascultă, te cuprinde și te mângâie continuu … te desprinzi pentru momente bune de realitatea că ești, așa cum te știai, orice gând se dizolvă și încet, încet, pătrunzi în adâncurile tale sufletești, te afli ca respirație și lacrimi.

manastirea saharna

Din acest punct al călătoriei, totul a curs în aceeași vibrație, sub îndrumarea blândă, non-palpabilă, puternică, a necunoscutului sacru. Am pășit rând pe rând într-un izvor vindecător aflat la câțiva pași în interiorul pădurii, apoi ne-am îndreptat spre alte două mănăstiri: Mănăstirea Cușelăuca vestită pentru minunile vindecătoare ale Sfintei Agafia și Mănăstirea Țipova nouă și veche (locul în care Ștefan cel Mare se căsătorea pentru a treia oară).

izvor tamaduitor

“Destăinuiți Domnului jalea voastră și El vă va hrăni!” Sf. Agafia

O întâlnire aparte a fost conectarea cu povestea vieții Sfintei Agafia, cea care patronează spiritual spațiul Mănăstirii Cușelăuca. Simțind o chemare aparte și un mare dor de spațiul sfânt al sufletului, Agafia este copila care la doar 7 ani, în drum spre sfinții din Lavra Peșterilor din Kiev, acolo unde părinții săi considera că este prea mică să meargă, singură, în întunericul nopții cade într-o fântână pustie și adâncă, traumatizându-și grav ambele picioare. Acest accident îi pecetluiește viața întreagă, pentru că ea, chiar și găsită după 3 ani, fiind mângâiată și întărită în tot acest timp de Dumnezeu și de îngeri, care au hrănit-o cu mană cerească, potrivit unor mărturii, a fost nevoită să stea tot timpul la pat.

42 de ani cât a trăit în Mănăstire a vindecat și a mângâiat sufletele a sute de oameni, de pe patul său, felul ei de servi ceea ce este esențial existențial, făcându-te să te trezești brusc și să te întrebi : încotro viața mea?

Manastirea Cuselauca

O zi, trei lăcașuri sacre, legendă, istorie, locul unde omul, așa cum este fiecare dintre noi a devenit Mare și Sfânt.

coperta-tipova

Pământuri care vorbesc încă, natura care transmite ca un martor obiectiv tot ce a fost, este și va fi vreodată, eterna transformare a Aceluiași Necunoscut Imens Prezent.

Un loc în care intri cineva și nu mai ieși tu! Un loc cât o imensă taină!

Tipova_2

Mulțumesc Tatiana pentru dar și călăuzire ❤️

Cine dorește să afle mai multe despre aceste locuri vă rog să-mi scrieți: alinacornelia mihail@gmail.com.

Vă mulțumesc pentru timpul dedicat! Vă iubesc! Cu dragoste,

Alice ❤️

Povești înțelepte. Realitate vs Iluzie

 

forced perspective photography of cars running on road below smartphone
Fotografie de Matheus Bertelli pe Pexels.com

Era odată un băiat, a cărui familie era foarte bogată. Într-o zi, tatăl său la dus într-o călătorie în țară, unde dorea să îi arate, cât de sărac trăiesc oamenii. Așa că au ajuns într-o fermă a unei familii foarte sărace, așa cum o considera el. Au petrecut acolo câteva zile. La întoarcere, tatăl la întrebat pe fiul său, cum i s-a părut călătoria.

„Oh, a fost grozav, tată” – a răspuns băiatul. „Ai văzut cum trăiesc oamenii săraci?” „Da, am văzut” – a răspuns băiatul. Tatăl l-a rugat pe fiu să-i spună mai multe despre impresiile sale din călătoria lor.

„Ei bine, noi avem doar un câine, și ei au patru. În grădina noastră există o piscină, în timp ce ei au un râu care nu are sfârșit. Avem lanterne scumpe, dar ei au stele peste capul lor noaptea. Avem doar o mică bucată de pământ, în timp ce ei au câmpurile nesfârșite. Cumpărăm mâncare, dar ei o cresc. Avem un gard mare pentru protecția proprietății noastre dar ei nu au nevoie de ea, deoarece prietenii îi protejează. ”

Tatăl a fost uimit. Nu putea să spună nimic.

Apoi băiatul a adăugat: „Mulțumesc, tată, pentru că m-ai lăsat să văd cât de săraci suntem.”

Această poveste arată că bogăția adevărată, precum și fericirea nu sunt măsurate de lucrurile materiale. Dragostea, prietenia și libertatea sunt mult mai valoroase.

Cu dragoste,

Alice❤️